Un bărbat a apărut la o expoziție canină din Anglia însoțit de un câine tigrat și musculos, cu botul lat protejat de o botniță. A oferit o liră sterlină – o sumă considerabilă la începutul anilor 1900 – oricui ar fi reușit să scape de câinele său.
Inevitabil, cineva din mulțimea de vânători și pădurari a acceptat provocarea. Voluntarul a luat un avans considerabil la fugă, dar degeaba: eliberat din lesă, câinele cu botniță și-a ajuns prada în câteva secunde, trântind-o la pământ. De fiecare dată când bărbatul încerca să se ridice, câinele îl doborâa din nou. Și din nou. Și din nou.
În cele din urmă, cel care a pariat a renunțat. Iar câinele și-a menținut recordul de a-și prinde și imobiliza întotdeauna ținta. Proprietarul care propusese pariul cu atâta încredere era William Burton, de la faimoasele canise Thorneywood din Nottingham, Anglia. Iar câinele său era, cel mai probabil, „Thorneywood Terror”, celebru nu doar pentru că era neînvins în astfel de competiții, ci și pentru că era o versiune timpurie a rasei pe care o cunoaștem astăzi sub numele de Bullmastiff.
Câinele de noapte al pădurarului
Poreclit „Câinele de noapte al pădurarului”, Bullmastiff-ul a fost creat în Marea Britanie a secolului al XIX-lea pentru a proteja domeniile nobiliare de braconieri – o sarcină mult mai periculoasă decât pare la prima vedere. Astăzi, furtul unor ouă de fazan sau vânarea unui iepure poate părea o infracțiune minoră, dar la acea vreme se pedepsea cu amenzi uriașe, închisoare sau chiar cu moartea, dacă făptașul era prins în fapt.
Spre deosebire de istoria Ciobănescului de Berna, axată pe paza turmelor și transport, Bullmastiff-ul a fost un specialist în combaterea criminalității rurale, un rol de protector pe care îl regăsim și în istoria rasei Doberman.
Această nevoie de protecție a modelat multe rase britanice, la fel cum s-a întâmplat și în istoria rasei Bull Terrier, un alt câine definit de curaj.
Fie că vânau ilegal pentru a-și hrăni familiile, fie că o făceau pentru sport, braconierii știau la ce riscuri se expun. Prin urmare, veneau adesea înarmați și însoțiți de propriii câini.
Principalul adversar al braconierului era pădurarul. Acesta locuia de obicei pe domeniul unui nobil și era responsabil de gestionarea faunei locale. Munca lui includea eliminarea prădătorilor, prinderea dăunătorilor, creșterea păsărilor de vânat și patrularea terenurilor cu un câine pentru a preveni braconajul.
După cum sugerează și numele, Bullmastiff-ul a fost rezultatul încrucișării a două rase britanice. „Formula” folosită a fost de 60% Mastiff și 40% Bulldog. Indiferent de raportul exact, rezultatul a fost un câine compact, capabil să parcurgă distanțe scurte într-o fracțiune de secundă. Talia lor impresionantă le permitea să doboare orice amenințare umană ca pe o popic de bowling. În plus, maxilarul puternic și mușcătura specifică ofereau o priză de fier, din care niciun atacator nu se putea elibera.
Tenace și fără frică
Spre deosebire de alte rase de pază, Bullmastiff-ul nu a fost creat pentru a sfâșia adversarul. Scopul era ca acesta să îl imobilizeze sau să se așeze pe el până la sosirea pădurarului. În timpul patrulelor de noapte, pădurarul păstra contactul cu capul lat al câinelui care mergea disciplinat lângă el. Când simțea că pielea de pe fruntea câinelui începe să se încrețească de concentrare, știa instantaneu, fără niciun sunet, că în față se află un pericol.
„Aș prefera să am unul dintre acești câini cu mine într-o luptă de noapte decât trei oameni”, declara Burton unui ziar londonez în 1901. Aprecierea pădurarilor pentru Bullmastiff nu se datora doar forței fizice. Burton explica faptul că alți câini folosiți în Europa ca și câini de poliție ar putea detecta și urmări un intrus, dar majoritatea ar fugi scheunând la prima lovitură de bâtă. „Nu și Bullmastiff-ul britanic. El nu cunoaște frica și este gata să își dea viața, indiferent cât de mari sunt șansele împotriva lui.”
Bullmastiff-ul de astăzi: Un companion de familie iubit
Unii dintre primii câini din această rasă ajunși în America au fost folosiți pentru a păzi proprietățile vaste ale unor familii înstărite. Angajații care se ocupau de acești câini îi descriau ca fiind animale masive, de aproximativ 60-65 de kilograme – „cam cât greutatea unui om, dar cu dinți mult mai buni”.
Pentru a-i asigura o viață lungă și sănătoasă, este esențial să alegi cea mai bună hrană pentru un Bullmastiff, adaptată taliei sale masive.
Există povești despre cum acești câini, chiar și purtând botnițe, reușeau să își dea jos protecția cu labele pentru a-și urmări „ținta” în timpul antrenamentelor, demonstrând o determinare incredibilă.
Astăzi, la mai bine de un secol de când Burton își prezenta câinii la expoziții, Bullmastiff-ul este în continuare alături de noi. De-a lungul anilor, rolul său s-a schimbat: de la coșmarul braconierilor, a devenit un membru iubit al familiei. Ca urmare, caracterul său dur s-a mai îndulcit. Totuși, în esență, Bullmastiff-ul rămâne un apărător tenace și curajos al celor pe care îi iubește.
Datorită calmului său legendar, acesta este surprinzător de potrivit și pentru viața la bloc, fiind inclus des printre cele mai bune rase de cani pentru apartament.
Pentru iubitorii de rase atletice și protectoare, aceste lucruri interesante despre Boxer vor completa perfect tabloul raselor de pază.
Poți fi sigur de asta.
