Conform statisticilor recente, Lundehundul norvegian este una dintre cele mai rare rase de câini din lume. Deși numărul exemplarelor este mic, acest câine are o poveste fascinantă și trăsături unice care te vor surprinde.
În peisajul canin nordic, acest vânător agil este la fel de respectat ca faimosul Norwegian Elkhound.
Dacă vrei să aprofundezi acest subiect, descoperă și aceste 7 lucruri fascinante pe care nu le știai despre Norwegian Lundehund.
Acum câțiva ani, celebrul bucătar Gordon Ramsay a vizitat Islanda pentru a gusta pentru prima dată carnea de puffin (păpăgal de mare).
Cu ciocul său portocaliu și corpul care seamănă cu un frac, puffinul arată ca un pinguin capabil să zboare. În ciuda aspectului său adorabil, această pasăre marină face parte din meniul tradițional în Islanda și în anumite părți ale Norvegiei de secole întregi.
„Are un gust cremos, puțin sălbatic și ușor sărat”, a spus Ramsay, analizând o salată cu fâșii de puffin afumat. „Nu am mai gustat nimic asemănător – și, evident, sunt un coșmar de prins, având în vedere cât de puțin am în farfurie.”
Islanda găzduiește cele mai mari colonii de puffini din lume, iar acolo păsările sunt încă vânate cu plase lungi, prinse direct din zbor. În Norvegia, vânătoarea de puffini era concentrată în Insulele Lofoten, un arhipelag izolat aflat la nord de Cercul Polar, unde temperaturile rămân surprinzător de blânde datorită curentului cald al Golfului.
Astăzi, vânătoarea de puffini este interzisă în Norvegia. Însă, cu secole în urmă, înainte să se folosească plasele, a fost creată o rasă specială de câini pentru a prinde aceste păsări cu cioc colorat.
Câinele de puffini: O raritate biologică
Lundehundul norvegian – al cărui nume înseamnă literal „câine de puffini” – este unul dintre cei mai neobișnuiți câini de pe planetă. Acești câini escaladau stâncile abrupte pentru a ajunge la cuiburile păsărilor, aducându-le stăpânilor prada vie.
Această specializare extremă amintește de Nederlandse Kooikerhondje, un alt câine european cu o metodă unică de a prinde păsări.
Nu se știe exact de cât timp trăiesc acești câini în acea zonă izolată a Norvegiei, dar primele mențiuni scrise datează de la începutul anilor 1400. Pe atunci, o gospodărie avea adesea până la 12 câini Lundehund, care erau considerați mai valoroși decât o vacă. Cei mai buni câini prindeau până la 80 de păsări pe zi și nimic nu se irosea: carnea care nu se mânca proaspătă era pusă la sărat în butoaie mari pentru iarnă, puful era folosit pentru perne și pilote, iar resturile deveneau hrană pentru câini.
Puffinii nu se lăsau prinși fără luptă, lucru pe care Ramsay l-a simțit pe pielea lui: încercarea sa de a săruta o pasăre înainte de a-i da drumul s-a lăsat cu o tăietură care a necesitat trei puncte de sutură.
Lundehundul a trebuit să se adapteze nu doar la ciocurile ascuțite, ci și la peșterile înguste unde cuibăresc păsările. Pentru a se strecura prin crăpăturile stâncoase, câinele a devenit un adevărat „contorsionist” al lumii canine. Lundehundul își poate lăsa capul pe spate până când craniul îi atinge coloana vertebrală, ceea ce îi permite să se întoarcă rapid în spații extrem de strâmte. Datorită umerilor incredibil de flexibili, își poate întinde picioarele în lateral, ca aripile unui avion, probabil pentru a nu cădea dacă alunecă pe stânci. Mai mult, acești câini își pot închide ermetic urechile pentru a nu le intra apă sau pământ.
O altă trăsătură uimitoare este faptul că Lundehundul este polidactil. În timp ce majoritatea câinilor au patru sau cinci degete la picioare, Lundehundul are cel puțin șase degete complet dezvoltate la fiecare lăbuță. Această formă unică a piciorului îi oferă o aderență sporită pe stâncile alunecoase și îl ajută să sape în peșterile marine pentru a găsi cuiburile.
La un pas de dispariție
Așa cum s-a întâmplat cu multe meserii vechi, tehnologia a schimbat totul. Când plasele de mână au devenit metoda principală de a prinde puffini, Lundehundul, un specialist atât de nișat, a devenit aproape inutil.
Riscul dispariției a planat și asupra altor rase vechi, precum Swedish Vallhund, care a fost salvat miraculos în secolul trecut.
Înțelegerea istoriei acestor animale ne ajută să apreciem mai mult bucuria de a avea un câine dintr-o rasă vulnerabilă și eforturile depuse pentru salvarea lor.
Prin anii 1930, rasa era pe cale de dispariție, supraviețuind doar în satul Mastad de pe insula Værøy. În acea perioadă, o crescătoare pasionată, Eleanor Christie, a citit despre acești câini într-o revistă. Intrigată, ea a reușit să obțină câteva exemplare din Mastad și a început un program de reproducere, ajungând la un moment dat să aibă peste 60 de exemplare.
Supraviețuirea rasei a fost însă plină de obstacole. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o epidemie de jigodie a ucis aproape toți câinii de pe insula Værøy, iar Christie a trimis câini înapoi pe insulă pentru a reface populația. Câțiva ani mai târziu, aceeași boală i-a lovit propria crescătorie, iar locuitorii din Værøy i-au trimis, la rândul lor, exemplare pentru a o ajuta.
În ciuda eforturilor, până în anii ’60 mai existau doar șase exemplare pure în Norvegia. Toți câinii Lundehund de astăzi descind din doar patru dintre aceștia. Această bază genetică foarte mică a dus la probleme de sănătate, cum ar fi fertilitatea scăzută și o afecțiune digestivă care îngreunează absorbția nutrienților.
Adaptare și supraviețuire în prezent
Pentru a salva rasa, cluburile de specialitate din Norvegia au început un proiect de diversificare genetică. Femele din alte rase nordice înrudite – cum ar fi Buhundul norvegian sau Câinele de cireadă islandez – sunt împerecheate cu masculi Lundehund. Generațiile următoare sunt apoi încrucișate din nou cu Lundehund până când puii ajung să semene perfect cu strămoșii lor, dar cu o sănătate mai robustă.
Istoricii sugerează că acești câini agili au rădăcini comune cu rasele ce călătoreau pe navele vikingilor, o trăsătură descrisă și în istoria rasei Lancashire Heeler.
Lundehundul și-a găsit și noi utilități în lumea modernă. Acești câini sunt folosiți acum pe un aeroport din nordul Norvegiei pentru a preveni coliziunile dintre păsări și avioane. Ei găsesc cuiburile de pescăruși și îndepărtează ouăle, folosind aceleași abilități pe care strămoșii lor le foloseau pentru puffini.
Procesul lor de recuperare este o dovadă clară a importanței conservării raselor și a motivelor pentru care merită să alegi o rasă rară.
Dacă ești fascinat de rasele cu rădăcini geografice clare, poți explora și diversitatea oferită de rasele de câini irlandeze.
Până la urmă, adaptarea este singura cale de a învinge dispariția.
