Cu dimensiunile lor impresionante și blana albă și bogată, câinii din rasa Marele Pirineu sunt cu adevărat maiestuoși. Totuși, unii fani ai rasei consideră că acești câini sunt cel mai frumos de privit atunci când au blana plină de noroi – semn că au fost afară cu turmele sau că au săpat gropi în curte. Deși numele oficial este Marele Pirineu, în alte părți sunt cunoscuți sub numele de Câini de munte pirineeni. În Franța lor natală, această rasă de pază a animalelor este numită uneori „Patou”, dar denumirea oficială este „Le Chien de Montagne des Pyrenees”, ceea ce se traduce prin câinele munților.
Paznici antici ai turmelor
Cu mii de ani în urmă, în munții din Asia Mică (zona care include Turcia de astăzi), strămoșii acestei rase au jucat un rol vital în supraviețuirea oamenilor. Acești paznici ai animalelor ajutau păstorii să protejeze turmele valoroase. În cele din urmă, unii dintre acești câini mari, de obicei albi, au călătorit spre vest împreună cu stăpânii și turmele lor. Au migrat către ceea ce avea să devină Țara Bascilor, situată la marginea nord-vestică a Munților Pirinei, între Franța și Spania. Această zonă are un teren accidentat, cu stânci abrupte și cascade înalte.
Rolul lor de protectori ai animalelor este fascinant și se regăsește și în istoria Ciobănescului Anatolian, o altă rasă cu origini străvechi în Asia Mică.
Iarna, câinii protejau turmele care pășteau în văile mai calde. Vara, paznicii canini și oile se mutau la altitudini mai mari. Indiferent de anotimp sau locație, câinii supravegheau cu atenție vitele, oile și gospodăria, protejându-le împotriva lupilor și a urșilor. Acești câini erau apreciați în mod special pentru capacitatea lor de a rămâne cu turmele de oi și de a le păzi fără supraveghere umană.
Viața în mijlocul turmelor
De-a lungul secolelor, acești câini au evoluat pentru a trăi printre oi, considerându-se atât membri, cât și protectori ai grupului. Natura lor calmă le permitea să se miște prin turmă fără să sperie animalele. Blana albă îi ajuta să se camufleze în fața prădătorilor până când era prea târziu, moment în care câinii își arătau latura de protectori neînfricați. Blana deasă îi proteja, de asemenea, de aerul rece de munte. Acești câini tind să fie vigilenți noaptea, momentul în care atacau majoritatea prădătorilor. Și pentru că trebuiau să acționeze pe cont propriu în timp ce păzeau turmele, ei păstrează și astăzi o natură foarte independentă.
Temperamentul lor echilibrat și dedicarea față de grup sunt trăsături fascinante, existând multe alte lucruri mai puțin cunoscute despre Ciobănescul de Berna care evidențiază o adaptabilitate similară.
Pentru cei care doresc să recunoască mai ușor acești giganți albi, există un ghid util despre Great Pyrenees vs. Kuvasz care explică diferențele subtile dintre cele două rase.
O concepție greșită comună este că Marele Pirineu face parte din familia Mastiff. Testele ADN indică faptul că Marele Pirineu și Mastiff-ul nu sunt înrudiți. De fapt, acești câini par să fie mai apropiați de rasele mediteraneene, cum ar fi Ogarul Faraon, Cirneco dell’Etna, Ogarul de Ibiza, Komondor și Kuvasz.
Favoriții regilor
Istoria rasei include numeroase relatări despre nobili europeni care au deținut acești câini. Conform legendei, se spune că Regele Ludovic al XIV-lea al Franței ar fi numit Marele Pirineu „Câinele Regal al Franței” în 1665. El era cunoscut ca un mare iubitor de animale, având peste 200 de câini de vânătoare. Totuși, în 1675, fiul regelui, în vârstă de 8 ani, s-a îndrăgostit de un exemplar din această rasă în timpul unei vizite la Barèges, în Pirineii francezi. Istoricii rasei spun că prințul a adus câinele acasă cu el.
În 1677, un important oficial militar și politic, Marchizul de Louvois, a vizitat și el zona Barèges și s-a întors cu un câine din această rasă. Aceste evenimente au popularizat rasa în rândul aristocrației franceze, iar Marele Pirineu a devenit un accesoriu la modă și un paznic eficient al domeniilor nobiliare. Acest lucru a creat o piață pentru păstori, care au început să furnizeze cățeluși claselor superioare. Printre alți proprietari celebri se numără Regina Maria Antoaneta a Franței și Regina Victoria a Regatului Unit.
Astăzi, majoritatea experților acceptă că aceste relatări sunt probabil adevărate. Atenția regală a schimbat rasa: s-a creat nevoia pentru două tipuri – unul mare și robust pentru fermieri, și altul mai scund, cu mai puțină blană, pentru a păzi conacele celor bogați. Din aceste două tipuri s-a dezvoltat câinele modern de astăzi.
Marele Pirineu ajunge în America
În 1824, Marchizul de Lafayette a dus primii câini din această rasă în Statele Unite. Popularitatea rasei peste ocean se datorează însă lui Mary Crane, o figură importantă din societatea din Boston, care s-a îndrăgostit de acești câini în 1930. Nu cu mult timp înainte, rasa fusese oficializată în Franța, iar standardul rasei fusese publicat pentru prima dată în 1927.
În timp ce Marele Pirineu cucerea coasta de est, în alte regiuni se contura istoria Ciobănescului Australian, o altă rasă cu o moștenire legată strâns de munca la fermă.
În 1931, Crane a importat doi câini din Europa. Masculul, pe nume Urdos, a devenit primul campion al rasei în America și este considerat „tatăl” rasei pe acel continent. Mary Crane a fost o promotoare neobosită a rasei, folosindu-și influența pentru a obține recunoașterea oficială a acestor câini ca membri ai grupului de câini de lucru în 1934.
Salvarea rasei în timpul războiului
Până în 1939, Al Doilea Război Mondial tăiase deja proviziile necesare pentru hrănirea câinilor în Europa. Unul dintre cei mai importanți crescători din Franța i-a adus lui Mary Crane șapte câini înfometați, știind că singura lor șansă de supraviețuire era în America. Astfel, liniile de sânge au fost salvate, deși despre crescătorul francez nu s-a mai auzit nimic niciodată.
Din fericire, în prezent nu mai există astfel de lipsuri, iar proprietarii pot alege cu ușurință cea mai bună hrană pentru un Ciobănesc de pirinei pentru a le susține sănătatea.
Fără eforturile depuse în acea perioadă, este puțin probabil ca rasa să fi supraviețuit în Europa. În Franța erau vremuri disperate, în care hrănirea unei canise era de neconceput, oamenii abia având ce mânca ei înșiși.
Revenirea la rolul de câine de lucru
În aceeași perioadă, populația de lupi și urși din Munții Pirinei a început să scadă, așa că rolul câinilor ca paznici ai turmelor era tot mai puțin solicitat. Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, puțini câini de lucru mai rămăseseră în munți. Ulterior, autoritățile au decis să reintroducă lupii în zonă, dar planul a funcționat prea bine. Populația de lupi a crescut atât de mult încât au început să atace din nou turmele, cauzând pierderi mari, până când cineva și-a amintit de vechea metodă de protecție: câinii.
Pentru iubitorii de giganți alpini, este interesant să descoperi rasele de câini montani elvețieni (Sennenhunde) care au îndeplinit roluri de pază la fel de importante în Europa.
O tranziție similară de la viața aspră de munte la cea de familie poate fi observată și în istoria Ciobănescului de Berna.
În 1993, oficialii au decis să reintroducă acești câini ca paznici ai turmelor. Astăzi, nu este o vedere rară să întâlnești o turmă de oi însoțită de un Mare Pirineu, fără niciun om în preajmă. Fermierii din întreaga lume au urmat exemplul și folosesc acești câini pentru a-și proteja animalele.
Dacă ești în căutarea unui câine de talie mare cu instincte protectoare, poți consulta și acest ghid despre Ciobănesc de Berna vs. Marele Ciobănesc Elvețian pentru a găsi companionul ideal.
Desigur, ca în cazul majorității raselor, cel mai mare talent al Marelui Pirineu astăzi este rolul de companion de familie. Mai puțin de 10% dintre acești câini sunt folosiți pentru muncă. Ceilalți s-au adaptat vieții de casă, canalizându-și instinctul de protecție către familiile lor. Nevoia de a proteja va rămâne întotdeauna o parte vitală din ADN-ul acestei rase.
