Akita este un membru puternic și impunător al grupei câinilor de pază și utilitari. Această rasă străveche are rădăcini adânci în Japonia natală, unde, timp de secole, oamenii au apreciat loialitatea și curajul acestor câini. Crescut inițial pentru vânătoare în munții din nordul Japoniei, Akita a devenit în timp un simbol al protecției și prosperității. Devotamentul legendar al acestei rase prinde viață în povestea adevărată a lui Hachikō.
Hachikō și riscul dispariției rasei Akita
Născut în 1923, Hachikō i-a aparținut lui Hidesaburō Ueno, un profesor de la Universitatea Imperială din Tokyo. Când stăpânul său a murit pe neașteptate la locul de muncă, Hachikō a refuzat să renunțe la speranța că Ueno se va întoarce. Timp de zece ani, acest Akita roșcat s-a întors în fiecare zi în gara Shibuya din Tokyo, așteptând până la propria moarte, în 1935.
Dieta lor specială necesită atenție sporită, la fel ca hrana pentru un chin japonez sau alte rase asiatice cu nevoi specifice.
În ciuda popularității sale, mulți entuziaști caută să afle cum să deosebești un Akita de un Shiba Inu, având în vedere asemănările fizice dintre cele două rase japoneze.
Hachikō a fost imortalizat în cărți, filme și statui – inclusiv una chiar în fața gării unde a așteptat în zadar. El a devenit simbolul devotamentului neclintit al rasei și un exemplu de loialitate familială pe care părinții japonezi îl dădeau copiilor lor.
Chiar dacă Hachikō devenea celebru, rasa Akita era deja pe cale de dispariție în prefectura cu același nume din nord-vestul Japoniei. Timp de secole, acești câini străbătuseră munții înzăpeziți, vânând elani, mistreți și chiar urși.
Ulterior, fascinația pentru luptele de câini a dus la încrucișarea rasei cu diverse rase europene. Scopul era creșterea taliei acestor câini nativi. Totuși, acest lucru a diluat trăsăturile distinctive de tip „spitz”, caracterizate prin ochi triunghiulari și o coadă curbată proeminent. De altfel, fotografiile cu Hachikō arată că una dintre urechile sale mari era lăsată, ceea ce astăzi este considerat un defect conform standardelor rasei.
Dar urechile blegite erau cea mai mică problemă pentru iubitorii de Akita pe măsură ce se apropia Al Doilea Război Mondial. În timp ce guvernul japonez a ordonat eliminarea tuturor câinilor care nu erau folosiți în scopuri militare, armata oferea sume mari pentru exemplarele de Akita. Aceștia doreau să folosească blana groasă și călduroasă a câinilor pentru a căptuși uniformele ofițerilor. Pentru a evita acest destin crud, unii stăpâni disperați și-au eliberat câinii în speranța că vor supraviețui singuri, sau i-au încrucișat cu Ciobănești Germani, care erau cruțați datorită rolului lor militar.
Totuși, cel puțin un iubitor de animale a decis să țină în viață doi câini Akita de rasă pură într-o anexă de pe proprietatea sa izolată de la munte – chiar și atunci când familia sa făcea eforturi mari să găsească mâncare pentru ei înșiși.
Salvarea rasei
Inginerul Morie Sawataishi a avut primul său Akita în 1944, în timp ce locuia cu familia în zona rurală Hachimantai. Cam în aceeași perioadă, autoritățile japoneze au ridicat statuia lui Hachikō din fața gării Shibuya pentru a topi metalul în scopuri de război. Până la sfârșitul conflictului, un an mai târziu, doar un număr mic de câini Akita mai supraviețuiseră, printre care și cei doi deținuți de Sawataishi.
Această evoluție de la un protector de munte la un câine de familie regăsește paralele și în istoria Ciobănescului Anatolian.
Această luptă pentru supraviețuirea unei rase utilitare în condiții aspre prezintă paralele interesante cu istoria Malamutului de Alaska.
Sawataishi și-a petrecut cariera construind centrale electrice în zonele muntoase extrem de aspre ale Japoniei. Poate nu întâmplător, el a fost atras de acei câini Akita care dădeau dovadă de kisho (spirit) – un amestec de hotărâre și energie concentrată. Puținii crescători de după război au trebuit să aibă și ei acest kisho. La fel ca Sawataishi, aceștia au lucrat cu grijă pentru a reconstrui rasa afectată de război, planificând cu atenție cuiburile și organizând expoziții canine.
Dar bunele intenții nu au fost suficiente. Deoarece mai existau atât de puțini câini, crescătorii au fost nevoiți să îi încrucișeze cu alte linii pentru a extinde diversitatea genetică. Unii s-au orientat către linia Ichinoseki, care purta sânge de Tosa Inu (un câine masiv de luptă japonez). Alții au ales linia Dewa, care încorporase încrucișările cu Ciobănesc German populare în timpul războiului.
Akita în restul lumii
Crescătorii japonezi și-au propus să readucă rasa Akita la tipul său original, cu urechi mici, triunghiulare și ochi asemănători cu ai vulpii. Însă câinii din linia Dewa – care atrăseseră atenția soldaților americani staționați în Japonia după război – aveau un aspect diferit. Acești câini, cu capete și corpuri mai grele, semănau mai degrabă cu urșii decât cu vulpile.
Diferențele dintre cele două linii au dus în cele din urmă la o separare internațională. Câinii de tip Dewa au devenit foarte populari în Statele Unite, începând să difere semnificativ de varianta japoneză.
În 1999, Federația Chinologică Internațională a asigurat separarea acestor două drumuri prin recunoașterea a două rase distincte: Akita American și Akita Inu (cunoscut astăzi sub numele de Akita Japonez). Deși ambele împart o istorie comună, ele au standarde și aspecte fizice diferite.
Akita astăzi
Până la sfârșitul vieții sale, Morie Sawataishi a crescut sau a antrenat aproximativ 100 de câini Akita în casa sa izolată de pe munte. Astăzi, Akita este o rasă populară și bine stabilită în întreaga lume, fiind apreciată pentru prezența sa demnă și loialitatea față de familie.
Din cauza temperamentului lor puternic, acești câini nu se regăsesc de obicei în listele cu câini ideali pentru stăpânii începători.
Pentru viitorii stăpâni, este esențial să înțeleagă că aceștia fac parte din categoria de rase de câini independenți, necesitând o educație bazată pe respect reciproc.
În Japonia, în fața gării aglomerate care a făcut cunoscută această rasă lumii întregi, statuia lui Hachikō a fost repusă pe soclu la câțiva ani după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Statuia din bronz, cu picioarele din față lustruite de mângâierile trecătorilor, este un loc de întâlnire popular. Datorită dedicării crescătorilor de pe ambele maluri ale Pacificului, același lucru se poate spune acum despre rasa pe care au muncit atât de mult să o protejeze.
