Conștiința de sine este capacitatea de a te gândi la tine ca la un individ și de a realiza că ești separat de ceilalți din jurul tău – practic, să ai simțul propriei identități. Aceasta este considerată o condiție esențială pentru a înțelege că și ceilalți pot avea sentimente sau gânduri diferite de ale tale. Este o parte cheie a experienței umane, iar pentru unii oameni de știință, reprezintă o linie de demarcație intens dezbătută între oameni și animale.
Dincolo de identitatea proprie, cercetătorii încearcă să afle și dacă se simt câinii vinovați sau dacă emoțiile lor sunt mai simple decât cele umane.
Pentru că nu îi poți întreba la ce se gândesc, metoda clasică de a studia conștiința de sine la animale este „testul oglinzii”. În cadrul acestui test, pe corpul unui animal este aplicat în secret un semn (de exemplu, o pată de vopsea roșie fără miros pe față), iar apoi animalul este lăsat în fața unei oglinzi. Dacă înțelege că se privește pe sine și nu un alt animal, ar putea încerca să atingă semnul în timp ce se uită în oglindă sau să își miște corpul pentru a vedea mai bine reflexia. Acest lucru ar indica faptul că se recunoaște, ceea ce sugerează existența conștiinței de sine.
Recunoașterea în oglindă poate părea ceva evident pentru noi, dar necesită o anumită complexitate cognitivă. De fapt, bebelușii nu înțeleg cum funcționează oglinzile până la vârsta de 18-24 de luni. De-a lungul anilor, doar câteva specii de animale au trecut acest test, iar câinii nu se numără printre ele. Primele întâlniri ale câinelui tău cu o oglindă probabil l-au făcut să fie temător sau curios față de „celălalt” câine din cameră. Această lipsă de înțelegere pare surprinzătoare, având în vedere abilitățile mentale și sociale complexe pe care știm că le au câinii.
Dar ar putea exista o explicație simplă. Oamenii sunt creaturi vizuale; noi experimentăm lumea în principal prin vedere. Câinii, în schimb, nu. Simțul mirosului este principala lor poartă către lume. Acest lucru i-a făcut pe cercetători să emită ipoteza că mirosul ar putea fi calea către recunoașterea de sine la câini. Astfel, a fost dezvoltat „testul mirosului”, care a arătat că patrupezii par să recunoască dacă un miros le aparține sau nu.
Într-un experiment recent, cercetătorii au studiat comportamentul câinilor folosind acest test al mirosului. În prima etapă, 36 de câini au primit trei recipiente metalice. Un recipient conținea întotdeauna doar apă. În restul recipientelor, conținutul a variat: propria urină a câinelui, propria urină amestecată cu un alt miros sau urina unui câine necunoscut. Pentru câinii care locuiau cu un alt partener de joacă, s-a folosit și urina colegului de apartament.
Rezultatele au fost interesante: câinii au petrecut mult mai mult timp examinând propria urină atunci când aceasta era modificată cu un alt miros, comparativ cu urina lor simplă. De asemenea, au fost mai interesați de mirosul unui câine necunoscut decât de cel propriu. Acest lucru a demonstrat că animalele sunt mai curioase față de mirosurile noi și că realizează imediat când propriul miros a fost schimbat. Se pare că ei înțeleg că mirosul urinei lor este „amprenta” lor personală și devin curioși când aceasta suferă modificări. Acest lucru susține ideea de recunoaștere de sine.
Totuși, exista posibilitatea ca aceștia să fie atrași de mirosul adăugat pur și simplu pentru că era interesant, nu pentru că le-a fost modificat mirosul propriu. Pentru a verifica acest lucru, s-a făcut un al doilea experiment cu alți 12 câini, folosind de data aceasta ulei esențial de anason – un miros neutru, dar ușor de detectat.
Din nou, câinii au petrecut mai mult timp studiind amestecul dintre urina lor și anason decât anasonul singur sau urina lor simplă. Acest lucru sugerează că tocmai modificarea propriului miros le-a captat atenția, nu neapărat mirosul de anason în sine.
Indiferent de rezultatul testelor de laborator, legătura emoțională rămâne de necontestat, făcându-ne să ne întrebăm constant dacă ne iubesc câinii cu adevărat sau doar ne văd ca pe niște furnizori de resurse.
Comportamentul câinilor din ambele experimente susține ideea că aceștia își pot recunoaște propriul miros ca fiind „al lor”. Poate că nu se recunosc vizual în oglindă, dar dacă adaptăm testul la simțul pe care ei se bazează cel mai mult – mirosul – se pare că trec testul cu brio. Dacă acest lucru înseamnă că au cu adevărat conștiință de sine rămâne încă un subiect de dezbatere, dar punând întrebările corecte, experții pot înțelege mult mai bine ce se petrece în mintea prietenilor noștri necuvântători.
