Orice iubitor de animale cunoaște acea „telepatie” dintre om și cel mai bun prieten al său: acel al șaselea simț canin care îi face să îți ofere afecțiune când ești trist sau chiar să îți anticipeze comenzile. Dar cum au ajuns câinii să fie atât de buni la comunicarea cu oamenii?
Abilitățile de comunicare ale puilor, puse la încercare
Un nou studiu realizat de experții în cogniție canină de la Universitatea din Arizona oferă răspunsuri. Pentru această cercetare, specialiștii au testat 375 de pui de opt săptămâni în cadrul a patru probe, menite să stabilească dacă acești micuți sunt receptivi la comunicarea umană. Esențial este faptul că acești câini nu petrecuseră mult timp cu oamenii înainte: fiind în programul de dresaj pentru câini de asistență, își petrecuseră primele două luni de viață alături de mamele lor și de ceilalți pui.
Deși instinctul este prezent de la naștere, stăpânii trebuie să învețe cum să își socializeze cățelușul de acasă pentru a consolida această legătură.
Înțelegerea modului în care se dezvoltă mintea puilor este un aspect esențial pentru orice nou proprietar de patruped.
Ipoteza a fost următoarea: dacă pui atât de tineri, cu o expunere minimă la oameni, sunt capabili să înțeleagă semnalele umane, atunci această abilitate trebuie să fie înnăscută, nu învățată.
Rezultatul? Într-un singur cuvânt: da.
Mai întâi, cercetătorii i-au pus pe căței să găsească o recompensă ascunsă sub un pahar (asigurându-se că ambele pahare miroseau a mâncare, astfel încât puii să nu se poată lua doar după miros). S-a descoperit că puii au reușit să urmărească atât gestul omului care arăta cu degetul, cât și așezarea unui obiect galben lângă paharul corect. Aceștia au găsit recompensa în medie în 67% din cazuri – mult mai mult decât procentul de 50% la care te-ai aștepta din pură întâmplare.
Fiecare câine a repetat sarcina de 12 ori, iar cercetătorii au observat că performanța lor nu s-a îmbunătățit pe parcursul testelor. Acest lucru confirmă faptul că acest comportament nu este învățat prin repetiție, ci este instinctiv.
Apoi, au fost realizate două teste pentru a vedea cât de dispuși sunt puii să stabilească contact vizual cu oamenii. Prima întrebare a fost: cât de probabil este ca ei să ne privească atunci când li se cere? Cercetătorii le-au vorbit puilor pe un ton „bebelușit” timp de 30 de secunde. S-a observat că puii au menținut contactul vizual timp de aproximativ șase secunde, ceea ce sugerează că erau cu adevărat interesați de încercarea omului de a comunica.
Studiile anterioare au arătat că puii mai mari acordă și mai multă atenție acestui mod de vorbire, ceea ce înseamnă că, deși interesul este înnăscut, este o abilitate pe care câinii o dezvoltă pe măsură ce cresc.
În cele din urmă, a fost testată dorința puilor de a interacționa cu oamenii din proprie inițiativă, printr-un test numit „sarcina imposibilă”. Cățeii au primit o recompensă închisă într-o cutie transparentă și au fost monitorizați în timp ce încercau să o deschidă. În timp ce lupii nu caută ajutorul omului în această situație, câinii adulți o fac. Acești pui mici s-au situat undeva la mijloc: stabilesc contact vizual, dar doar pentru o secundă. Tendința există, dar nu este încă foarte puternică. Este o situație similară cu cea a copiilor mici, care sunt receptivi la îndrumarea adulților, dar au nevoie de timp pentru a învăța să ceară ajutor în mod independent.
Au fost câinii creați pentru a „discuta” cu oamenii?
Este o întrebare veche: cum au ajuns câinii să fie atât de potriviți pentru compania și comunicarea cu oamenii? Deși se presupunea că strămoșii noștri au selectat și crescut câinii pentru abilitățile lor de comunicare, această cercetare aduce o dovadă esențială.
Înțelegerea acestor mecanisme înnăscute ne ajută să evităm cele 6 moduri în care ne înțelegem greșit câinii în viața de zi cu zi.
Cercetătorii au studiat și abilitățile individuale ale fiecărui pui, folosind istoricul genetic detaliat al acestora. Această etapă a studiului a dezvăluit că abilitățile de comunicare ale unui câine sunt moștenite de la părinți în proporție de până la 40% – o rată extrem de mare pentru o trăsătură ereditară.
Având în vedere aceste date, este ușor de înțeles cum a devenit câinele cel mai bun prieten al omului. Receptivitatea lor la semnalele noastre sociale este ceva ce a fost probabil selectat de-a lungul procesului de domesticire și a evoluat în timp.
Super-comunicatorii canini: câinii viitorului?
Se pare că strămoșii noștri au crescut câini comunicativi parțial pentru roluri precum vânătoarea sau păstoritul, activități care depind de capacitatea animalului de a înțelege comenzile și comportamentul uman.
Multe persoane se întreabă dacă oare răsfățul și mângâierile duc la câini mai disciplinați, însă baza unui dresaj de succes rămâne capacitatea nativă de comunicare a animalului.
Dincolo de genetică, stimularea timpurie și cogniția puilor joacă un rol major în succesul dresajului de mai târziu.
Astăzi, cererea pentru câini de vânătoare sau de turmă este mai mică, dar cercetarea are o utilitate practică majoră. Puii testați au fost crescuți pentru a deveni câini de asistență, însă doar 50-60% dintre ei reușesc să finalizeze dresajul cu succes. Deoarece comunicarea cu omul este esențială în acest domeniu, posibilitatea de a selecta câinii pe baza abilităților lor native de comunicare ar putea ajuta organizațiile de profil să ofere mai mulți câini de ajutor persoanelor care au nevoie.
Cercetările continuă pentru a stabili exact cum se moștenește această trăsătură și care sunt genele responsabile. Aceste informații le vor permite crescătorilor de câini de asistență și de animale de companie să aleagă exemplare cu un potențial ridicat de comunicare.
Până atunci, rămâne valabilă metoda clasică folosită de generații întregi: să ne împrietenim și să creștem acei pui care par să ne înțeleagă cuvintele ca prin magie.
